Titlu: Ultimul avanpost
Autor: Lavinia Călina
Nr. pagini: 320
Editura: Herg Benet
An apariție (RO): 2014
Un singur gând nu îmi dădea pace, o singură dorință mă mistuia, la un singur lucru mai râvneam: să mă răzbun. Să le-o plătesc tuturor celor care mă răniseră sau mă făcuseră să sufăr.
Iar povestea continuă. Am ajuns să mă întorc de unde am plecat.
Ce post să spun? Este o carte superbă, care merită citită și care mi-a stârnit interesul de a citi mai mulți autori români contemporani, chiar merită să-i descoperiți deoarece au talent ” cu carul ” , chiar nu vă mint. Mai ales Lavinia, a creat o lume fascinată, mai exact wow, așa am reacționat după ce am terminat acest roman și abia aștept să citesc continuarea să văd ce se întâmplă cu personajele.
Al treilea Război Mondial a luat sfârşit, iar România anului 2046 este Regat. Logodită cu prinţul Alex şi fiică a Ministrului de Interne, tânăra Diane trăieşte o viaţă luxoasă şi lipsită de griji, ocupată cu discursuri, dileme cu cea mai potrivită garderobă a zilei şi păstrarea aparenţelor cuplului regal. Printre petreceri, călătorii obositoare, speech-uri învăţate pe de rost şi accesele de furie ale prinţului, Diane contemplă fără prea mult entuziasm un viitor previzibil. Însă viaţa i se schimbă complet într-o singură noapte, atunci când este răpită de către un grup de rebeli, pentru care guvernarea autoritară a regatului întruchipează răul absolut.
Acţiune, răsturnări neaşteptate de situaţie, intrigi, romance – itele unei poveşti în care eroina învaţă două adevăruri cruciale: nimeni nu este cine pare la prima vedere, iar alegerile luate au întotdeauna consecinţe.
Va reuşi Diane să risipească misterul şi, mai ales, va reuşi sa descopere în final care este adevarata ei identitate?
Povestea este interesantă. Are un subiect foarte interesant, care este prezentat foarte bine și prin multe răsturnări de situație, autoarea o continuă în așa fel încât să aibă continuitate, sens și naturalețe. De asemenea, nu se pune accent pe romantism, ci pe acțiune, și acesta este un lucru ce mi-a plăcut enorm, pentru că, atunci când am citit cartea, m-am simțit ca și cum aș privi un film.
Personajele sunt foarte bine conturate, având fiecare diverse trăsături: fiind buni și au grijă de cei din jurul său sau sunt la polul opus adică răi, malefici mai bine spus deoarece fac niște lucruri foarte îngrozitoare, care te înspăimântă.
Acest roman este un SF minunat, ceva ce n-ai mai întâlnit nicăieri până acum, o poveste minunată și un talent foarte bun. N-ai să găsești nicăieri carte care să te cucerească de la primele pagini ca aceasta, care o să te facă să râzi, plângi și să te bucuri alături de personaje. Răsturnările se situație sunt excelente, deoarece când crezi că ai anticipat următoarea mișcare sau eveniment, autoarea întoarce întâmplarea la o 360 de grade astfel încât să te să te dea peste cap și să te facă să vrei să citești cât mai mult pentru a afla ce se întâmplă.
Așadar, recomand din tot sufletul „Ultimul avanpost”, deoarece este o poveste neclișeică, ce te va face să te întrebi dacă într-adevăr viitorul nostru va fi atât de fragil. Pentru toţi cei care iubesc ficţiunile distopice şi nu numai. Cred că o voi reciti cât de curând!
Eu aveam 17 ani și el 22 când părinții noștri ne-au logodit. Nu am putut spune nu, de fapt nici nu am fost întrebată vreodată dacă vreau, decizia era deja luată, eu doar am fost pusă în fața faptului împlinit. Alex nu era un băiat urât, ba din contră, era blond, avea ochii albaștri, nu era foarte înalt, dar avea o atitudine impunătoare. Știa mereu ce să spună și în ce mod să o spună, încât să obțină ce voia. Și mereu obținea ce voia.
Regiunea 5, loc care îmi displăcea groaznic. Zonă industrială, cartiere sărace, mult fum, multă mizerie, oameni veșnic nemulțumiți, cam la asta se rezumă 5. În urma războiului rămăseseră puține orașe locuite, marea majoritate fiind azi pustii și considerate zone restricționate. Speram ca măcar acolo să fie mai răcoare, căci în Regiunea 1 era caniculă.
Tăcu câteva clipe. Expresia de pe fața lui mă îngrijoră. Ridurile de pe frunte păreau acum și mai adânci. La cei cincizeci și trei de ani ai lui arăta bine, avea doar câteva fire cărunte pe care se încăpățâna să nu le vopsească, așa cum făceau marea majoritate a bărbaților de vârsta lui. Avea ochi verzi, exact ca ai mei, doar că în ziua aceea cearcănele de sub ei erau vizibile. Sigur nu dormise cu o noapte înainte. Iar acum înțelegeam de ce.
Cu drag,
Florinela
Florinela Alexandrescu 