Interviu Simona Antonescu

14800141_1306597002706994_539576592_o

Bună ziua! Vorbiți-ne despre d-voastră în cîteva cuvinte ca să știm cine este Simona Antonescu.

Este o întrebare la care am câte un alt răspuns în fiecare zi. Nu pentru că mă schimb aşa de repede, ci pentru că din fericire încă mă caut. Uneori mi se pare că am înţeles: sunt autoarea a două cărţi care au plăcut cititorilor, sunt mândra mamă a unui băiat care îmi întrece orice aşteptări, sunt prietenă de încredere, fiică niciodată prea ascultătoare, soră sâcâitor de autoritară, mătuşă care răsfaţă şi nepoată răsfăţată. Alteori am îndoieli. Am spus că din fericire încă mă caut pentru că această căutare este o activitate foarte plăcută.

Când v-ați descoperit această pasiune? Și cum?

Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Primul caiet cu poezii şi poveşti l-am început pe la 8 ani. Aveam un loc special în podul casei părinteşti care mă inspira, pentru că era retras şi uşor umbrit, avea ceva misterios în el. Mă ascundeam acolo şi imaginam aventuri pe care mai apoi le citeam întregii familii. Prin liceu am scris câteva aşa-zise romane. Cred că numai unul dintre ele a ajuns până la final. Încă mai am manuscrisele. Apoi, pentru că nu găseam nicio soluţie prin care să pot împăca visul părinţilor mei pentru mine şi această pasiune – scrisul – am hotărât să amân scrisul pentru o perioadă în care voi avea mai mult timp. Iar această perioadă s-a dovedit a fi acum doi ani, când a apărut romanul de debut, „Fotograful Curţii Regale”.

Cine v-a îndemnat să citiți și să scrieți?

Mama a fost dintotdeauna o mare cititoare, iar cititul s-a lipit de mine prin imitaţie. Pe noptiera ei întotdeauna se afla o carte, era mereu abonată la câte o bibliotecă. La fel de important este şi aportul sorei mamei, care foarte adesea îmi făcea cadou cărţi. Vizitele mătuşii erau aşteptate cu mare nerăbdare de mine, pentru că ştiam că vine cu o nouă carte. După o vreme, când am prins gustul cititului, m-am ţinut scai de mama până când mi-a făcut abonament la bibliotecă. Mi s-a părut cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l facă.

La scris nu pot să spun că m-a îndemnat cineva. Îmi amintesc că în vara dintre clasa întâi şi a doua am citit prima mea carte, „Pinocchio”, şi imediat după ce am terminat-o, în mintea mea a început să se turneze un film în care o fetiţă pleca de acasă şi trecea prin tot felul de aventuri. După vreun an am început să pun pe hârtie toate aceste poveşti care-mi umpleau capul şi care erau stârnite de cărţile pe care le citeam. 

De unde vă inspiraţi pentru cărțile d-voastră?

Îmi place să dezgrop poveşti adevărate, găsite prin paginile vreunui ziar vechi ori numai imaginate de mine, pe marginea unei fotografii de epocă. Îmi place să croşetez fel şi fel  de detalii în jurul unei simple notiţe sau a unei imagini. Şi mai îmi place să iau poveşti trăite în realitate de mine sau de apropiaţi şi să le dau rădăcini în alte timpuri, cu alt parfum.

14803269_1306596999373661_915356929_o

Cum vă simțiți când scrieți?

Mă simt ghiduşă, copilăroasă, liberă şi puternică. Sunt momente în care mă simt fericită, cu adevărat. Alteori sunt obosită şi foarte dezamăgită de mine însămi, la sfârşitul unei zile petrecute cu ochii în peretele preferat şi cu aceeaşi foaie albă de hârtie în faţă, pe care o aveam şi dimineaţă. Dar chiar şi oboseala este una plăcută.

Unde vă simțiți în largul d-voastră pentru scrierea unui nou roman?

Am scris şi în locuri publice, şi acasă. Mi s-a întâmplat chiar să-mi notez câte ceva în telefon, pe drumul lung de la job către casă sau invers. Foarte des îmi vin idei bune în timpul filmelor, şi am mereu prin preajmă câte ceva de scris. Nu atât locul este foarte important, cât gradul de coacere al ideii din care va ieşi romanul. Dacă ideea este coaptă, atunci undeva, pe planul doi, scrierea cărţii continuă, indiferent de ceea ce se petrece pe primul plan.  

Ce gen literar n-aţi aborda niciodată?

Nu m-aş pricepe să scriu poezie.

Ce cărți le recomandați adolescenților?

Romanul cu care am debutat, „Fotograful Curţii Regale”, este o carte care a fost scrisă pentru un adolescent. Cea de-a doua carte, „Darul lui Serafim”, cuprinde detalii despre concursurile de Miss România de prin anii 1932, dar şi o întâmplare un pic stranie a unor fraţi aproape adolescenţi, din aceeaşi perioadă. Le-aş recomanda să citească literatura scrisă de generaţia lor – sunt mulţi scriitori români foarte tineri care au publicat în ultima vreme.

În general despre ce este vorba în romanele d-voastră?

Scriu despre oameni care traversează aceleaşi dileme şi se bucură de aceleaşi împliniri ca şi noi, ca şi cititorul, numai că în alte vremuri. Veţi descoperi până unde se aseamănă trăirile voastre cu cele ale unui adolescent sau tânăr de acum 150 de ani, ce vă apropie şi ce vă desparte.

Când ați început să citiți? Și ce carte v-a marcat?

Spuneam mai sus că în vara dintre clasa întâi şi a doua am citit prima carte care m-a fermecat, „Pinocchio”. O primisem ca premiu la şcoală. I-au urmat apoi altele, eram mereu în căutare de cărţi pentru copii, dar cea care m-a marcat a fost de departe „Fram, ursul polar”, de Cezar Petrescu. Mi-au plăcut apoi foarte mult „Cireşarii” de Constantin Chiriţă şi „Ultima poveste” de Radu Tudoran.

14800088_1306597012706993_1307665342_o.jpg

Ce hobby-uri mai aveți?

Îmi place să fac fotografii. Mi se întâmplă să privesc un colţ de lume care îmi spune o poveste, şi atunci aş vrea să decupez acest colţ şi să-l arăt celorlalţi aşa cum îl văd eu, cu povestea lui. Colţul respectiv poate fi un trunchi de copac pe care s-au adunat zeci de gândăcei unii într-alţii, speriaţi de începutul de toamnă. Se poate porni o carte de la ei. 

Ce cărți doriți să mai scrieți pe lângă cărțile publicate?

Am în lucru o a treia carte, iar printre personaje se află o fată de nici 16 ani, cam prea rebelă – după părerea mamei ei – foarte frumoasă – după părerea unui oaspete al părinţilor săi – şi periculos de înclinată către fapte vitejeşti – după părerea prietenelor ei, care o admiră şi o urmează, nu fără teamă însă.

În încheiere un gînd sau o vorbă bună pentru cititori.

De câte ori citiţi o carte, personajele acelea prind viaţă şi trăiesc. Cred că unul dintre voi ar putea, pornind de aici, să imagineze pe hârtie o lume populată de două specii aflate în simbioză: citiţii şi cititorii. Poate vi s-ar părea interesant dacă unuia din specia citiţilor i s-ar prelungi viaţa ori de câte ori un cititor i-ar citi povestea, în vreme ce unuia din specia cititorilor i s-ar prelungi viaţa cu fiecare poveste citită. Spor la scris, abia aştept să văd cartea publicată!

Cu stimă,

Florinela

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s