Interviu cu Valentina Negoiță

Bună. Îți mulțumesc că ai acceptat să-mi răspunzi la întrebări. Pentru început cine ești?

Salut, eu mulțumesc! Fiind adolescentă, încă nu știu nici eu cine sunt. Sunt un omuleț care încearcă să se descopere pe sine și să-și găsească drumul (sau un drum). Un adolescent melancolic, câteodată speriat, câteodată revoltat, care crede că poate să schimbe lumea. Alteori sunt un copil pe care anii l-au smuls cu forța din microlumea lui. Pe scurt, sunt Valentina și aceeași întrebare mi-o adresez zi de zi.

Ce hobby-uri te reprezintă?

Hobby-ul meu e să mă ascund de realitate, iar asta o fac prin cărți și scris, însă în ultima vreme a început să mă găsească și pe acolo. Orice aș face și oriunde aș fugi, ea vine după mine și-mi trage un duș rece, ca să nu zic o pereche de palme. :))

Cum te simți când îți așterni gândurile pe hârtie?

De fiecare dată când scriu, deși găsesc destul de rar motivația necesară, scriu tot ce am în cap, iar asta e extenuant pentru mine. Scriu în reprize lungi, care mă copleșesc până la epuizare și mă lasă literalmente goală pe dinăuntru (încă mă simt așa după “Boris”), iar goliciunea asta e uneori revigorantă, de parcă aș deschide un geam în mine și aș lăsa să se aerisească. Alteori mă sperie, de obicei după ce scriu ceva scos de undeva din adâncul meu sau din trecut, lucruri prăfuite și pe alocuri dureroase, care uitasem și că au existat vreodată. Atunci când se întâmplă asta, mă simt de parcă aș smulge coaja unei bube. J

Cartea ta este o parte a sufletului tău. Pentru cei care nu știu nimic despre ea, ce le poți spune?

A-l citi pe “Boris” nu înseamnă nimic altceva decât a mă citi pe mine, pentru că n-am făcut decât să mă proiectez în personaje. Ceva vreme mi-a plăcut să cred că m-a dus capul și că eu am creat atât personajele, cât și aventurile lor, însă tot ce-am făcut a fost să înșir amintiri peste amintiri, chiar și unele pe care nu credeam că o să le revăd așternute pe niște pagini în Word. “Boris” e o nebunie umflată cu puțină imaginație, care o face ludică.

Cum te simți când un cititor îți apreciază munca? Și mai ales când citești o recenzie pozitivă?

Niciodată nu știu cum să reacționez. Undeva prin mine e un monstruleț care suferă de perfecționism și care-mi șoptește mereu că nu merit apreciere. În prezent lucrez cu el, chiar sunt curioasă cum a luat naștere și ce l-a alimentat, de s-a făcut atât de mare cu timpul.

Care sunt elementele sau evenimentele din care te inspiri pentru cărțile tale?

Primul și momentan singurul meu roman e inspirit exclusive din viața mea și pe alocuri din literatura care m-a format ca om. În ceea ce privește literatura, pe parcursul paginilor am menționat o sumedenie de opera și autori care mi-au influențat și marcat devenirea.

Ce reprezintă scrisul pentru tine?

Tot ce scriu, chiar dacă sunt prostioare de câteva rânduri sau pagini peste pagini, le percep ca pe o amintire despre mine din prezent pe care o să o am în viitor. E ca o ancorare în prezent, pentru că sunt îngrozită de trecerea timpului. Şi dacă tot nu pot să-l opresc, măcar vreau să-mi rămână amintirea.

Ne poți spune ce te-a determinat să scrii?

De scris, scriu dintotdeauna, e pasiunea mea cea mai mare încă de copil, când scriam compunerile alea banale despre anotimpuri și sărbători, prin clasele mici. Cu timpul, ele s-au transformat în scurte povestioare și tentative de cărți, însă erau doar copilării, însă totul s-a schimbat când am cunoscut-o pe Cristina Nemerovschi în urmă cu 5 ani. Literatura ei și-a pus definitive amprenta pe mine de la o vârstă destul de fragtedă, aveam cam 13 ani atunci când i-am ̶d̶e̶v̶o̶r̶a̶t̶ citit cărțile de la vremea respectivă și le-am perceput ca pe o doză de curaj de care aveam mare nevoie. Cărțile ei au venit ca niște brațe deschise care mi-au arătat un drum către mine și care m-au făcut să vreau să caut mereu adevărul, oricât de nasol ari fi el uneori. Ce să zic, Cristina mi-a schimbat viața și o voi spune mereu.

Știu că ești intrată de foarte puțin timp în această lume a scriitorilor, dar ne poți spune care este cea mai semnificativă lecție pe care ai învățat-o ca scriitoare sau care sunt primele tale concluzii în privința scrisului ?

În realitate e infinit mai greu decât în scris (Wow, ce concluzie, merit un premiu!). Ce vreau să zic e că în lumea asta (şi-n oricare altă direcţie te-ai duce) ai nevoie să fii stăpân pe tine şi să nu te pierzi. Sau măcar să nu pară că eşti pierdut şi nu ai control asupra a ceea ce se întâmplă în jurul tău. Eu am de lucrat enorm la stăpânirea asta.

Ai un program strict atunci când vine vorba despre scris?

Îmi notez întotdeauna ideile care-mi vin, chiar dacă sunt în autobuz, la magazin, la liceu sau prin alte părți, le notez pentru că le uit foarte repede. Când vine vorba de scris… sunt destul de leneșă în general și mi-e super greu până mă motivez să mă apuc de ceva (pe care să-l duc până la final). Exemplu: interviul ăsta. : )) Deși vreau să scriu, nu pot să-mi impun să o fac, fiindcă atunci lenea mi se mută în cap și nu mai știu nici să scriu. Pe “Boris” am început să-l scriu de mână și am continuat așa cu primul capitol, crezând că e doar o altă povestioară pe care o debitez. Atunci când am văzut că se concretizează, l-am transcris în Word și l-am continuat.

Care sunt autorii care ți-au marcat stilultău de scriere și în ce mod și-au pus amprenta asuprata?

Amprenta Cristinei Nemerovschi e permanentă pe devenirea mea, indiscutabil. Alături de ea, Flavius Ardelean e un alt scriitor român care m-a fascinat și are locul lui acolo, lângă Cristina. De asemenea, am o pasiune pentru Gabriel Liiceanu și Mircea Cărtărescu, îi citesc cu sete și cărțile lor mi-au dezvoltat atât rațiunea, cât și sensibilitatea. În ceea ce privește literatura universală, Dostoievski e autorul meu preferat forever, iar “Frații Karamazov” e (în opinia mea) cel mai bun roman scris vreodată. În “Crimă şi pedeapsă” există o scenă care mă duce imediat cu gândul la Nietzsche, şi anume calul omorât de ruşi. În viaţa lui Nietzsche a existat o întâmplare asemănătoare la care a asistat, iar asta l-a marcat pe viaţă. Îmi place foarte mult Nietzsche, iar numele lui m-a condus către Irvin Yalom, cu “Plânsul lui Nietzsche”, pe care l-am adorat şi în urma căruia am început să-l citesc şi pe Yalom. În aceeaşi sferă îl încadrez şi pe Cioran (de fapt, îl plasez lângă Cristina), pentru că ei doi mi-au marcat adolescenţa. L-am citat de câteva ori şi în “Boris”. Ah, Hemingway şi coridele lui, da… am o fascinaţie şi pentru el. În prezent citesc “Sapiens” şi urmează celelalte două cărţi din seria lui Yuval Noah Harari. A, era să uit, lângă Dostoievski îl plasez pe Émile Zola, naturalistul care m-a cucerit cu “Thérèse Raquin”. Şi José Saramago, care mi-a stârnit o curiozitate biblică şi religioasă prin ultimul său roman, “Cain”. Şi Aglaja Veteranyi, care m-a marcat printr-o inocenţă pe care am perceput-o în ” De ce fierbe copilul în mămăligă”, e inocenţa curată prin care copilul percepe mizeria.

Ce planuri ai pentru viitor?

Îmi doresc să continui să scriu şi să-mi găsesc motivaţia.:)) Aş vrea să scriu aici ceva foarte interesant cu privire la perspective mea de viitor, însă uneori am impresia că sunt pe drumul meu şi totul merge de minune, că sunt stăpână pe situaţie şi totul merge aşa cum îmi propun. Alteori sunt în ceaţă, nu mai văd niciun drum, nu mai văd nimic. O fi vârsta. Tot ce ştiu e că îmi doresc să studiez psihologia şi să văd lumea.

Ce ne vei pregăti în materie de cărți?

Surprise. 😀

În final, un mesaj pentru toți cei care ne urmăresc.

Poate sună clişeic, însă citiţi! Citiţi mult, citiţi ca să vă cunoaşteţi pe voi din ce în ce mai bine, astfel ajungeţi să vedeţi capcanele sociale în care alunecăm inconştient, mergând cu vremurile şi cu bombardamentul de informaţie. Când te cunoşti pe tine şi eşti ferm, nu te poate abate nimic de pe drumul tău. Şi fiţi fericiţi, orice ar însemna asta.

Vă las şi un fragment din “Boris”:

“ Zici că eram la bunici la ţară, chiar dacă eu n-am avut niciodată bunici. Sau ţară. Sau patrie… Cred că ar fi fost mişto să fi avut bunici. Mă rog, şi o viaţă normală, în care să mă duc la bunici la ţară în vacanţe, sau cine ştie, poate dacă aş fi avut bunici mi-ar fi fost scârbă de ei. Dă-i dracu. De fapt, nu, vreau să fi avut bunici, ia să mă prefac c-am avut bunici, sau că am, strig: Kitty! Da. Hai să ne prefacem că am bunici. Hai! şi ne-am făcut mici amândoi. Ea e mică, mai mică decât mine şi are codiţe împletite, roşcovane, lungi până la brâu. Eu, tuns castron. Îmi privesc mâinile, sunt mici. Am 7 ani. Katya are 5. Suntem îmbujoraţi şi avem ochii mari, mari mari… Parcă am mai văzut scena asta undeva, în altă viaţă, probabil. Ne aşezăm faţă în faţă şi ne luăm de mânuţe[…]. Bunici, da? Da şi strângem din ochi, călătorim în timp şi spaţiu, dar nu deschidem ochii, nu, să nu cumva să deschizi ochii atunci când călătoreşti în timp şi spaţiu, căci acolo rămâi, da, şi dacă rămâi acolo, îngerii vor veni şi te vor îmbrăca în toate culorile nevăzute ale lumii şi-ţi vor striga: Ave!, apoi îţi vor da drumul pe pământ şi tu nu-ţi vei mai aminti nimic, nimic nu-ţi vei mai aminti şi va trebui s-o iei de la capăt. Deschidem ochii şi suntem pe un deal, suntem îmbrăcaţi bine şi alergăm un viţel, mă împiedic, mă julesc, încep să plâng, Katerina râde de mine şi-mi dă un şut, eu plâng şi mai tare, hai, zici că eşti fetiţă, nici fetiţele nu plâng aşa!, dar eu plâng de-al dracu’, ca să vină bunica şi să o certe, bunica ţine cu mine şi bunicul cu ea, însă de data asta vine bunicul şi-mi zice: hai, zici că eşti fetiţă, nici fetiţele nu plâng aşa, mă ia în braţe şi mergem toţi trei în casă, bunicul miroase bine, în casă e cald, pe jos e o blană mare de oaie, mă pune pe ea, vine bunica, ptiuu, te-ai julit, împieliţatule zice şi-mi curăţă rana, Katerina râde de mine, bunica ne aduce ceai amândurora şi ne pune lângă şemineu, bunica e îmbrăcată frumos, cănuţele de ceai sunt de porţelan şi bunica pune Dunărea Albastră la gramofon, bunicii noştri sunt boemi şi ne pupă pe cap, ne zic basme ruseşti şi ne citesc poezii de Vasile Alecsandri, bunica face kurtos kalaks şi bunicul pune lemne pe foc, bunicul ne povesteşte din război, cum a fugit el şi s-a îndrăgostit de bunica, îl urmăreau să-l execute dar a scăpat pentru că l-a avut Dumnezeu în pază, bunica face cocă şi o închină, bunicul dă zăpada, Katerina perie păpuşa, eu mă uit la ei, miroase a vin fiert şi a cuişoare, eu citesc Cipi acest pitic uriaş, ba nu, stai, e în ungureşte, Csipike az óriás törpe, eu citesc tare şi pocit şi bunicul mă corectează şi îmi traduce, mâncăm, acum trebuie să dormim, da, trebuie să dormim, bunicii ne duc în pat, ne citesc din Poveşti fermecate ruseşti în care eu şi Katerina am pus flori la presat, bunica ne citeşte basmul Ca prin minune cu moşneagul care avea trei fii, doi ageri la minte şi al treilea, un prostănac, Emelea, Emelea se plimba cu cuptorul, tot ce-şi dorea Emeleuşka se împlinea şi Emeleuşka şi-a dorit ca fiica ţarului, Maria-Ţarneva, să se îndrăgostească de el, Maria-Ţarneva s-a îndrăgostit de Emeleuşka, iar ţarul s-a îmbolnăvit de supărare şi i-a închis pe amândoi într-un butoi uns cu catran şi le-a dat drumul pe mare, dar noi nu adormim şi bunica ne citeşte şi Pajura de lemn, ne zice că suntem cei mai frumoşi verişori, ne culcăm la căldură şi ne trezeşte strigătul de afară.“