Interviu cu Ioana Duda

14361430_1308247125852641_2032230853291759766_o

Bună ziua! Vorbiți-ne despre d-voastră în cîteva cuvinte ca să știm cine este Ioana Duda.

Aș vrea să îți dau un răspuns clar. Definitiv. Imuabil. Nu am cum. Habar nu am cine sunt și de ce. Lumea spune că am 33 de ani și aproape jumate. Că scriu, muncesc într-o multinațională, că aș fi pătimașă, că mă aprind și sting ușor, că îmi place teatru, că mă îndrăgostesc repede. Eu habar nu am. Știu că îmi place cafeaua cu lapte, fumez un pachet jumate de țigări pe zi, când e frig îmi place să beau whiskey și când e cald bere nefiltrată și vin alb și prosecco. Aș trăi în sala de teatru. Aș vrea să am bani să văd cât mai multe colțuri de lume. Îmi plac cravatele și papioanele, cămășile bărbătești și parfumurile de bărbat. Rochiile fistichii și să merg desculță pe stradă. Mă joc de cu moartea și povestim ca două prietene bune. Mă fascinează și mă tentează. Habar nu am ce înseamnă să fie bine sau rău. Mi-am dat seama că toate conceptele sunt inutile în lumea absolutului. Și fiecare om are adevărul lui. Schimbarea bruscă de temperatură și anotimp, de la cald la frig, zic, îmi dă atacuri de panică și stări anexioase. Mă face să vreau să intru în letargie. Dar nu pot pentru că trebuie să îmi plătesc chiria, facturile și să îmi cumpăr cărți. Mă opresc. Că m-am cam lungit.

De ce scrieți?

Ca să nu mor. Și ca să nu fiu o anonimă. Ca să am iluzia nesingurătății. Ca să am impresia că am un rost.

Când v-ați descoperit această pasiune? Și cum?

Nu e o pasiune. E un mod de viață. Așa cum beau cafeaua dimineața, așa scriu. Iubesc scrisul. Dar cred că eu sunt pasiunea lui. El poate să trăiască și fără mine, dar m-a ales. Ar putea fi fericit și fără mine. E ca un amant care știe că poate avea orice femeie dorește. Cred că mă place destul de mult. Nu pe cât aș vrea eu să mă iubească, dar e bine așa. Îi pup picioarele. Și îi mulțumesc. Și sunt mereu disponibilă. Când vine, mă găsește mereu. Sunt a lui. Sper, pe viață. Sper să nu mă părăsească niciodată. Aș trăi în continuare, dar mult mai tern.

Cine v-a îndemnat să citiți și să scrieți?

Păi la început nu prea m-a îndemnat, ci m-a cam obligat mama să citesc. La început, adică prin gimnaziu. Apoi, în liceu am început să citesc singură. Ce mi se părea mie că ar sparge gura târgului dacă aș spune că am citit respectiva carte. Dintotdeauna am vrut să impresionez. Așa că pe atunci am citit Toltstoi, Dostoievski, Esenin, Cehov, Sienkiewicz, Psalmii lui Argezi, Bacovia tot, Camil Petrescu, Hesse, Shakespeare, Poe, Kafka.Și apoi mă duceam la profesoara de literatură universală și la profesorul de italiană și le spuneam tot felul de întrebări. Nu neaparat pentru că voiam răspunsuri, ci să le dau de înțeles că citisem, să mă dau mare, iar ei să mă laude. Și bine am făcut. Sunt singuri profesori care mi-au rămas prieteni și acum ieșim la cafea. Până la urmă, actul meu era real și a născut prietenii. Chiar dacă scopul era meschin 🙂 .

De unde vă inspirași pentru cărțile d-voastră?

Din mine mă inspir. Din tot ce trăiesc. Trăiesc și scriu. Mă scriu și îi scriu pe cei din viața mea, prin prisma mea. Așa cum îi trăiesc eu. Mi-a spus un bărbat, odată: ”Hmmm. Să îți scrii viața în timp ce o trăiești. Ca să o poți duce”. Nu sunt de acord cu el. Scriu așa pentru că nu știu altfel. Înseamnă că nu-s scriitoare? Nu oi fi. Nici nu contează. Vreau doar să scriu.

13227448_1205177472826274_7920929340132100089_o

Cum vă simțiți când scrieți?

Păi asta e cel mai fain. Când scriu, nu mă simt. Eu nu mai exist. Adică nu mai o conștiință a existenței mele. E ca în seara aia când am mers la teatru și am ieșit din sală și am spus cu voce tare: ”Brrr. Ce frig. Am uitat că a venit iarna”. Uitasem de tot. De fapt, cred că existăm cu adevărat când uităm că mai existăm. De abia atunci trăim. În rest, simulăm trăirea.

Unde vă simțiți în largul d-vastră pentru scrierea unui nou roman?

Oriunde. Nu am tabieturi. Adică nu fac mofturi. Când vine scrisul, pot fi în ședință, în pat, la prânz, era să zic la întâlnire, dar nu am mai avut o întâlnire de ceva secole. În fine, oriunde vine, scot telefonul, dacă nu am laptopul lângă mine și scriu. Dar cea mai mare parte a romanelor, pentru că acum pregătesc continuarea Jurnalului primei mele morți, o scriu în weekend, acasă. Pe canapea. Cu Lola în brațe. Scriu, fumez și beau cafea. Nu foarte mult. Pentru că intru în poveste și mă epuizează repede. Intru într-un fel de transă și la un moment dat trebuie să mă opresc. Nu am reguli, atunci când scriu. Să fie din viscere. Real. Simplu. Fără cuvinte sau fraze pompoase. Exact ca viața. Esență.

Ce gen literar n-ați aborda niciodată?

Habar nu am. Nu am reguli. Nu știu ce pot și cât pot. Și nu mai fac afirmații definitive. Viața e atotcuprinzătoare. Mă poate aduce în niște situații noi și să fiu nevoită să adopt un anumit comportament, neștiut mie până atunci. Dar ăsta să fie comportamentul potrivit ca să pot merge mai departe.

Ce cărți le recomandați adolescenților?

Tot ce le pică în mână. Și să lase cărțile să îi aleagă. Să intre în librării ori la bibliotecă, să se plimbe printre cărți și să audă pe alea care îi cheamă. Aia e cartea potrivită în momentul ăla. Iar dacă o încep și nu le place, să o lase deoparte și să înceapă alta. Sunt atâtea cărți care le-ar plăcea. De ce să piardă timpul cu ceea ce nu le place, doar pentru că altcineva le-a spus că e o carte bună? E o carte bună pentru cel care a recomandat-o. Era cartea de care el avea nevoie în acel moment al vieții sale. Adolescenții și oamenii în general, să facă ce le spune sufletul. Nu ceilalți.

14212710_1301734216503932_947207219661288089_n

În general despre ce este vorba în romanele d-voastră?

Despre moarte și iubire. Sunt temele mele fetiș. Cele care mă fascinează cel mai mult. Îmi nasc cele mai multe întrebări.

Când ați început să citiți? Și ce carte v-a marcat?

Am început să citesc pe la patru ani. Îmi place Dostoievski. Și îl recitesc oricând. Îmi place Bukowski pentru tandrețea brută cu care scrie. Recitesc cel puțin o dată pe an Dragoste în vremea holerei. Sânge Satanic, al Cristinei Nemerovschi. Iar acum dorm sub pernă cu Plânsul lui Nietzsche, a lui Yalom. Am terminat-o de câteva săptămâni. Dar nu mă pot desprinde ea.

Ce ne puteți spune despre cărțile d-voastră?

Că sunt mediocre. Dar așa sunt eu: mediocră. Până și la haine am mărimea M. Dar sunt sincere. Autentice. M-am scris toată, în ele. A fost ca un fel de autoflagelare. M-am scris și m-am aruncat între oameni: ”Na. Uitați-vă. Asta sunt eu. Am greșit, da. Dar asta sunt. Am făcut și lucruri pe care le-am simțit bune. Am făcut tot ce am simțit. Judecați-mă. Oricum mai mult decât o fac eu nu o puteți face”. Cam asta le spun în cărțile mele.

Ce hobby-uri mai aveți?

Mersul la teatru. Ooooo. M-aș muta în teatru. M-aș face femeie de serviciu la teatru, numai să pot sta acolo toată ziua. Până târziu în noapte. Dar aș avea salariu prea mic și nu aș putea să îmi mai cumpăr pantofi colorați.

În încheiere un gînd sau o vorbă bună pentru cititori.

Să nu se trădeze niciodată. Orice ar însemna asta. Și apoi să fie pregătiți să plătească prețul.

Mulțumesc mult autoarei pentru interviul oferit. 🙂

Cu respect,

Florinela

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s